vineri, iunie 20, 2014

un fel de update

Draga jurnalule "intim" in care imi vars toate frustrarile in vazul lumii si emit opinii savante despre cacaturi aproape random care imi ies in cale,

Oare expresia "pofta vine mincind" e valabila si pentru pofta de viata?

Nu cred!

miercuri, octombrie 09, 2013

javre

Eu sint de acord cu eutanasierea ciinilor vagabonzi.
Am fost, sint si voi fi mereu de acord cu eutanasierea lor.

Chestie inumana?
Barbaritate?
Poate.Dar are cineva o solutie mai buna? Nu miorlaieli si promisiuni ca vor fi adunati in adaposturi, ca vor fi castrati, ca vor avea toti carnet de note si vor studia codul bunelor maniere, ci o solutie reala, precisa, prin aplicarea careia sa nu mai bintuie hoarde de javre noaptea (..si ziua) pe strazi ... avem? S-a tot vorbit pe tema asta mult si prost, s-au tot spalat bani pe la ong-urile vietii, fix degeaba.
M-am saturat sa-mi fie frica de hoardele de javre care umbla horhaind pe toate strazile din oras si m-am saturat de babele nebune care le fac adaposturi pe la scara blocului si m-am saturat sa tot aud miorlaieli ca "vaaaai, sint si ei suflete, vaaai, cita barbaritate! vaaai, saracutii, nu ti-e mila?"

Ba mi-e mila! Ba mi-s dragi! Si pentru ca mi-e mila ii iau acasa. Daca vreau sa salvez o javra, o iau acasa la mine,o hranesc si o ingrijesc. Daca vreau ca javra mea sa nu muste oameni, o tin in casuta mea, ii ofer liniste, hrana, o familie si plimbari asistate. Si cind javra mea draga s-a cacat in fata blocului, eu iau o punguta, string cacatul si il duc la cos. Si cind javra mea e in calduri, o duc la impreunat, daca pot sa am grija si de catelusi.
Da, dar daca nu sint in stare sa fac toate cele de mai sus si nu vreau sa-mi puta casa a ciine si daca n-am bani de dat lunar la veterinar si daca n-am chef sa ies dimineata cu ciinele la plimbare si daca mi-e greata sa-i adun cacatul din fata blocului si nu suport ciinele in calduri  care se freaca de piciorul meu, atunci nu-l iau acasa, pentru ca nu pot.  Las sa-l ia cineva care poate face toate astea. Sau fac un efort ca sa-l pot lua eu.
In niciun caz, insa, nu-l las la bloc si  nu ma apuc sa hranesc javrele din cartier cu ce n-am putut eu minca la prinz si nu le fac casuta din cutii decarton in spatele blocului. Si mai ales, daca nu sint in stare sa fac nimic, tac dracului din gura, pentru ca e curata si cumplita nesimtire sa "latru" despre cit de trista e soarta ciinilor vagabonzi intr-o tara in care zilnic ajung la spital oameni muscati de ciini pe strada.

Deci, asta-i: sint pro eutanasiere! Cit despre aia care vorbesc de drepturile animalelor, as vrea sa le povestesc despre sufletelele candide ale puilor de pe rotisor, despre privirea blinda a vacilor din burgeri si despre masacrul cumplit comis de cei care lucreaza la deratizare.

Am scris cele de mai sus pentru ca m-am plictisit de povestea asta. Daca se facea ceva concret in privinta asta mai demult (se tot "dezbate" pe tema asta de ani de zile), nu se mai ajungea sa fie un copil ucis de javre.


p.s. Tudor Chirila sucks. (n-are legatura cu subiectul, da' daca tot am avut timp sa scriu pe blog...)





miercuri, iunie 05, 2013

"Rupți din Răsărit"

Acum multi ani plecam nebuna, de capul meu, pentru prima data intr-o calatorie peste hotare. Aveam 24 de ani, chef nebun de viata si o doza semnificativa de inconstienta. Nu-mi pasa ca nu rezervasem nicio perna pe care sa-mi pot odihni noaptea capul plin de idei timpite, nu-mi pasa nici ca aveam la mine doar biletul de autocar dus-intors si doi banuti ...de elastic.

In autogara de pe Buzesti m-am imprietenit cu o fata de virsta mea, cu care am tot povestit tot drumul pina la Paris. As avea o gramada de lucruri de povestit despre ea, dar le las pe alta data. Mirabela, fata din autocar,  si-a lansat saptamina trecuta la Bookfest, primul roman, publicata la editura Tracus Arte.

Am gasit aici un fragment din roman, pe care va poftesc sa-l cititi. Adaug si un fragment mai jos.
Pe mine tare m-a amuzat. Felicitari, Mira! 

"Sub cămin era un club de rockeri: Fire. Acolo ne pierdeam nopțile câțiva înrăiți ai rockului. Beam și fumam toată noaptea după care urcam în camere ținuți de brațe de cei mai rezistenți dintre noi, cu ochii inchiși și borând pe trepte și culoare până la destinație. Beam bere și votcă pe care o stingeam cu bere. Ciclul ăsta se închidea mai tot timpul cu vomă. A doua zi, pletele lungi ne miroseau a vomă. A treia zi plecam la cursuri cu vomă în păr. De altfel, toate amintirile mele legate de club Fire se învârt în jurul episoadelor eviscerale. Într-o noapte, după ce m-am despărțit de mon amoureux la poarta căminului, am urcat în cameră, mi-am luat un tricou negru și o pereche de blugi albaștri ciuruită în genunchi și sub fese și am coborât în club. Și tricoul cel negru și blugii mei albaștri erau cadouri firmate de la o mătușă ce muncea prin Italia la negru. Eu nu-mi cumpăram niciodată haine, nu prea aveam cu ce, și cadourile vestimentare de firmă sau nu, îmi cădeau în cap ca mana cerească. Gusturile vestimentare ale apropiaților deveniseră și gusturile mele. Sau mai bine zis învățasem să tolerez gusturile altora sau trăiam în simbioză cu gusturile altora. Aveam însă grijă să-mi sortez garderoba în funcție de fiecare gust. Azi mă îmbrăcam după gustul mătușii, în zilele următoare după gustul mamei, al verișoarei, al bunicii, sau al altei mătuși. Mi se întâmpla să mai fac și combinații îndrăznețe. Hainele de firmă ale mătușii din Italia le asortam cu șosete de-ale bunicii și chiloți de-ai verișoarei. Încălțămintea de toate gusturile și culorile era deja purtată și îmi era în general cu un număr sau două mai mare. Tricoul cel negru pe care-l îmbrăcasem în noaptea aceea avea pe spate un desen în roșu și verde pe care nu mă obosisem niciodată să-l descifrez. Când era vorba de îmbrăcăminte sau mâncare îmi lipsea întotdeauna simțul detaliului. Clubul era cam gol. Era vreo 4 dimineața. Câțiva rockeri întârziați își terminau ultimele beri. Eu mi-am comandat vreo 3. Când eram la a doua, un rocker despletit s-a apropiat de scaunul pe care mă cocoțasem și mi-a atins pletele și spatele. S-a apropiat de urechea mea și m-a întrebat dacă nu am cumva un fum mai puternic. I-am arătat că fumez Pall Mall Light și i-am întins pachetul. Tipul a început să rânjească printre firele de barbă crescute în dezordine care-i intrau în gură. Își fuma propria-i barbă. « Un fum mai puternic am zis ! » și a început să-mi mângâie spatele. Am sărit sălbatic de pe scaun. Mi-am luat berea și țigările și m-am amestecat cu un grup care-și scutura pletele la unison. Tipul începuse să râdă isteric, făcea semne cu mâinile și mă arăta cu degetul, în timp ce un coleg de breaslă îi întindea un muc de țigară. Când eram la a treia bere deja nu mai descifram nicio figură. Clubul era plin de piloni de cărămidă de care erau rezemate scaune înalte pe care atârnau sticle și pahare goale. Aveam impresia că nu mai e nimeni în jurul meu, că toată lumea se ascunde după pilonii de cărămidă, râde isteric și-mi arată spatele cu degetul, că înșiși pilonii de cărămidă dau din plete. Bateriile explodau. Timpanele îmi explodau. M-am apropiat ca în reluare de un tip ce stătea izolat într-un colț, cocoțat pe un scaun și care fuma. L-am observat pentru că în asemenea situații obișnuiam să-mi iau ca punct de reper un colț al încăperii în care mă aflam. Din colț, mergând în diagonală, aveai șansa să găsești colțul opus care dădea mai întotdeauna spre o toaletă. Tipul citea Șapte seri, revista de evenimente ce trena mai peste tot în oraș. O vedeai până și la gura metroului călcată în picioare de cei care se îmbulzeau frenetic în sau din tunelul subteran. L-am întrebat ce eveniment de sinucidere colectivă se pregătește într-una din cele șapte seri și dacă i-ar plăcea să participăm și noi ca spectatori. Părea încântat de idee. Mi-a luat sticla de bere goală din mână și a așezat-o pe podea. Mi-am proiectat nasul în Șapte seri să văd și eu evenimentul. Literele minuscule dădeau și ele din plete. Pletele lor se amestecau unele cu altele. Crezând că era vorba despre sinucidere prin asfixiere cu plete, mi-am înfipt mâinile în părul lung al tipului din fața mea, după care i-am asfixiat gura cu pletele mele. Berea pe care o băusem până atunci a luat drumul invers, din stomac spre sticlă. Am pus mâna pe sticla goală de lângă mine și am vomat în sticlă și pe lângă sticlă. Am ajuns la toaletă. Tipul îmi ținea pletele în timp ce eu vomam deasupra unui WC deja plin de intestine și acid gastric. M-a luat pe sus, m-a adus în fața porții de intrare în cămin și mi-a zis să am grijă altădată. Portăreasa a înjurat iar printre dinți când a trebuit să-mi deschidă poarta la 6 dimineața. De data asta, o credeam și eu. După-amiaza aveam întâlnire cu mon amoureux. M-am sculat amețită, cu stomacul pregătind ultimele eviscerări. Mi-am îmbrăcat în fugă tricoul cel negru și blugii care trenau lângă ușă. În stradă, l-am pupat pe mon amoureux pe obraz, ca de fiecare dată când ne întâlneam. Mi-am amintit că înainte de a îmbrăca tricoul cel negru, îi studiasem desenul de pe spate. Tricoul meu avea pictat pe spate o frunză mare și verde de marijuana, încadrată de un roșu strident. N-am mai avut timp să caut altul. Eram în întârziere.
De multe ori, cerberii-portărese ne strigau arătându-și colții parazitați de resturi de mâncare: « Sunteți niște privilegiați că locuiți în căminul din buricul Bucureștiului !». Din gura lor, asta ne reconforta. Ne fumam fericiți ultimele țigări, atârnați de caloriferele reci de pe culoare ca niște coțofene cu gușa goală de stâlpii electrici. Discutam despre demografia zonelor din care ne trăgeam fiecare.
Timp de o săptămână am locuit cu mon amoureux într-un studiou cu chicinetă și baie, situat într-o clădire veche din place Pigalle. În fiecare seară, dădeam câte o tură de cartier. Eram extrem de volubilă. Îi povesteam lui mon amoureux câte-o carte pe care o citisem și aveam chef să vorbesc depre ea. Într-o seară, mi-am ales o povestire din repertoriul asiatic Supliciul unei adolescente de Akira Yoshimura. El mă asculta cu atenție, zâmbea încurcat și dădea din cap aprobator la întrebările mele care începeau întotdeauna cu « Nu-i așa că… ? » La sfârșitul povestirii a rostit ca pentru sine : moarte, trup și spirit…, bisturiu și cadavru… după care m-a privit cu gravitate și a exclamat consolator “Biata Mieko !”.  După etapa povestitului cu vocea împrumutată a unui narator omniscient, am trecut la etapa următoare : inițierea lingvistică în limba română. Am început conjugarea verbelor de grupa întâi la indicativ prezent. L-am pus pe mon amourux să repete răspicat după mine « eu mănânc, tu mănânci, eu cânt… » Și am început să-i cânt demonstrându-i originile-mi agricole “Ţărăncuță, țărăncuță”, încercând să imit vocea și poza lui Dan Spătaru. Apoi, l-am învățat pe mon amoureux, prin gesturi, cum se smulge rădăcina necomestibilă a verbelor și cum se mănâncă salata de frunze rămase în castron. Mon amoureux și-a mușcat buzele piperate și mi-a spus că nu le prea am cu bucătăria, dar în schimb îi place cum îi cânt. Că nu le aveam cu bucătăria, asta aveam să confirm și mai târziu. Pe moment, m-am mulțumit cu prepararea salatelor de crudități până la verbele de grupa a patra. În consecință, ne-a apucat o foame teribilă. Am intrat în primul resto întâlnit. Eu am intrat fredonând : “Ţărăncuță, țărăncuță / Cu bujori în obrăjori…”

În seara aceea, am comandat copios de la aperitiv până la desert. Bineînțeles, din meniu n-a lipsit salata de crudități. Pe la al doilea pahar de vin, m-am gândit că de data asta nu mi-a reușit laitmotivul satelitului și am panicat. Am mai cerut un pahar și mi-am aprins un pall mall fixându-mi partenerul din profil. De obicei, când ne așezam la o masă căutam să mă așez exact lângă el, astfel încât să nu-i văd decât profilul. Orice alt unghi de vizionare mă indispunea. Cel mai mare impact nervos asupra mea, îl avea poziția față în față la o masă. Odată rezolvată această problemă de design, lucrurile reveneau la normal. Puteam să-i mai povestesc câteva cărți.
Nu rețineam niciodată numele străzilor pe care le bântuiam și de cele mai multe ori ne trezeam în același loc. Travestiți ne cereau brichetă sau țigări. Când ne înapoiau bricheta, mâinile lor ne mângâiau vârfurile degetelor. Se îndepărtau lăsând în urmă rânjete machiate strident. Miroseam pe rând bricheta înapoiată. Un melanj olfactiv ciudat ne dădea idei ciudate. Ne lipeam de primul tomberon de gunoi întâlnit în cale și ne sărutam dubios. Plecam mai departe conversând : « eu mănânc, tu mănânci, eu cânt… ».
A urmat ziua mea. Mon amoureux rezervase locuri la un café-théâtre pentru comedia Un air de famille de Agnès Jaouï și Jean-Pierre Bacri. Titlul mi se părea sugestiv. Ardeam de nerăbdare să vedem piesa. « Ce bine că la teatru nu trebuie să stai față în față cu partenerul ! » m-am gândit. Asta mă reconforta și m-am rășilat pe scaun. M-am așezat confortabil față în față cu actorii și cu profilul lui mon amoureux în dreapta mea. Extazul era complet. Mă pregăteam pentru râs. În timpul comediei, rânjetele noastre nu s-au prea sincronizat. Din când în când, ne-am pândit reciproc profilurile. Un aer de familieun aer de cuplu…am tras noi concluzia. De data asta, rânjetele noastre s-au sincronizat.
De la café-théâtre am plecat pe jos. Am lungit malul Senei. Ne-am cumpărat de la buchiniști ilustrații cu Parisul vechi. Eu mi-am luat în plus Colomba lui Mérimée « În amintirea originilor corsicane ale lui mon amoureuuux ! », am lungit-o eu rânjind. Și de data asta rânjetele noastre s-au sincronizat.
A doua zi, ne-am plimbat prin Montmartre. Ajunși în fața basilicii Sacré-Cœur eu am luat un aer pios și mi-am făcut cruce. Mon amoureux m-a privit curios. L-am privit și eu încurajator și am mai făcut o cruce în reluare, mare și sugestivă, de la dreapta spre stânga. Ca să nu pară deplasat, s-a întors și el spre basilică și a încercat o cruce scurtă de la stânga spre dreapta. Eu am încuviințat generoasă din cap, închizând ochii și lungindu-mi colțurile gurii într-un rânjet mecanic, fără dinți.
Pe rue Poulbot, ne-a atras atenția Espace Dali. Am intrat și noi după vreo cinci minute de negocieri. Ne-a prins seara înăuntru. La ieșire, mon amoureux și-a proiectat brațele sub formă de aripi și a exclamat : « Le Surréalisme, c'est moi ! ». M-am întrebat de ce-și atribuie mon amoureux vorbele lui Dali. Credeam că e una dintre glumele lui cotidiene, de obicei proaste. De data asta era însă grav. A mai dat din aripi de vreo trei ori, după care și-a băgat mâinile în buzunare. Timp de zece minute, cât am coborât strada pe care ne aflam, mon amoureux n-a scos o vorbă. Apoi mi-a spus că de fapt, după liceu, a vrut să urmeze artele plastice, dar s-a făcut în final economist, un job care asigura existența, după spusele părinților. Azi vede lumea în indicatori macro- și micro-economici, stă cu nasul în statistici și în calculator, melcii nu mai au aripi, și-au părăsit demult cochiliile, unii și le-au părăsit de bună voie, alții siliți de împrejurări, în cochiliile rămase goale șuieră uneori vântul când n-are ce face. Ceasul de pe noptieră sună în fiecare dimineață la ora șapte fix și sună al naibi de convingător, uneori, într-adevăr, se topește și se prelinge de pe noptieră în ureche și de-acolo, instalat confortabil, sună toată ziua, din oră în oră, amintind că timpul e aici, nu e niciodată pierdut și că trebuie să încetăm să mai aruncăm vina pe timp… “Bref! C’est du bla bla! T’as pas faim, toi, par hasard?” mă întreabă mon amoreux dintr-o dată și-și scoate mâinile din buzunare.
Am intrat într-un restaurant grecesc. Garçon gentil, numai zâmbete, ne-a condus la o masă diponibilă pentru două persoane. Într-o fracțiune de secundă mi-a trecut prin cap că ne vom așeza față în față, ceea ce mă tracasa. I-am aratat lui garçon o masă de patru persoane liberă într-un colț și l-am întrebat dacă nu cumva ar fi posibil să ne așezăm acolo. Garçon stânjenit mi-a răspuns că « nu prea ar fi posibil », că « știți, dacă apar clienți… mai mulți de două persoane (și ridică două degete timorate)…înțelegeți ? » Înțelegeam perfect, însă ideea mă exaspera, mai ales că mon amoureux nu găsea nicio problemă să ne așezăm la o masă de două persoane. L-am fixat tiranic pe garçon, și am făcut un semn de plecare spre ușă. Garçon a aruncat o privire panicată spre patronul său de la bar, după care, împreunându-și mâinile ca pentru rugăciune, ne zice că dacă ne așezăm la masa de două persoane ne oferă aperitivul din partea casei. Puțin îmi păsa mie de aperitivul lui. Însă gestul acela de condamnat amenințat cu ghilotina m-a făcut să-i fac o concesie : « Fie ! » am zis privindu-l peste umăr, ca și cum omul s-ar fi dedublat și i-aș fi privit imaginea formată undeva în spatele lentilei. « Și ce ne oferiți la aperitiv ? Surpriză ! »
Ne-am așezat la masă față în față. Garçon apare cu aperitivul : « Pastis pour Monsieur ! Pastis pour Madame ! » « Mademoiselle, merde ! » îmi scapă printre dinți. « Pastis pour Mademoiselle ! » repetă garçon.
Eu mi-am comandat melci, felul unu, “dalinieni dacă aveți” i-am spus lui garçon. El mi-a răspuns că-i pare rău, dar melci dalinieni nu au în meniu. În schimb, au melci cu amande, cu struguri, cu ierburi, cu ciuperci. Am ales cu ierburi. Felul doi am cerut crab « copt de viu ». « Dacă se poate și melcii să fie tot fierți de vii » i-am adăugat gentil lui garçon, fixându-l. Mon amoureux a cerut crab fără nicio mențiune. Orchestra cânta muzică grecească. Așteptând mâncarea, ne-am băut pastis-urile. Mon amoureux îmi spune că la Marseille, de unde e el, se bea 51. Aici nu au 51. « Da’, aici ce au ? » am întrebat eu cu simțurile ascuțite spre orchestră. « Toate felurile de pastis, mai puțin 51 ! » îmi răspunde el foarte natural punând apă în pastis.
Garçon apare cu melcii fierți de vii și cu o tavă de clești și pensete. Am numărat melcii. Erau șase în total. Am luat un melc fiert de viu, cu un clește, în mâna stângă și cu penseta din mâna dreaptă i-am căutat corpul moale prin cochilie. Mi se părea că asist la o operație chirurgicală pe creier. Un sos verde băltea în cochilie. Era prima dată când mă pregăteam să îngurgitez un melc. Ma așteptam să-i simt ochii-antene prin gură. Am accelerat ritmul căutatului cu penseta. Am renunțat la instrumentele chirurgicale, mă incomodau. Am prins melcul cu mâna, l-am scos afară din cochilie și l-am băgat eroic în gură. După care, mi-am lins degetele. Mon amoureux îmi privea curios reacțiile papilo-gustative și aștepta să fac vreo apreciere. Am trecut la al doilea melc cu aceeași dexteritate. Al doilea melc mi-a scârțâit între dinți. Pentru că-i simțeam privirea proiectată perpendicular pe gura mea taciturnă și gurmandă care mesteca al treilea melc, i-am spus lui mon amoureux, fără să-l privesc, că melcii fierți de vii au gust de iarbă și de pământ reavăn de primăvară. Am mers cu comparația mai departe și i-am spus că au gust de intestine de miel pregătite cu usturoi. Când eram pe la al patrulea melc, mon amoureux m-a cerut în căsătorie. Am început să mestec al patrulea melc până l-am dizolvat pe de-a-ntregul în salivă și am avut impresia că-l beau ca pe un cocktail de ierburi sălbatice care se prelinge cleios și fierbinte pe esofag în jos. Am făcut la fel și cu următorii doi melci, după care i-am zis lui mon amoureux că melcii sunt mult mai buni băuți decât mâncați și că ar trebui preparați de vii într-un storcător de fructe și serviți la pahar. Ca aperitiv, de exemplu! Sau că ar fi foarte nostim ca în cuplurile de îndrăgostiți, așa ca al nostru, partenerul să-și invite partenera la un suc de melci maroniu gelatinos. Băut cu paiul, sucul de moluște ar aluneca precum o sanie pe esofagul paralizat și înghețat de plăcere. Mon amoureux s-a ridicat de la masă"